De fiecare dată când mă gândesc la ea îmi apare în minte, ca un răsărit de soare la mare, zâmbetul neobişnuit de frumos, inocent, pur, fermecător. E, cred, prima ei calitate, ceea ce o încredinţează atât de mult perfectului. De fapt, e prima minune pe care am cunoscut-o la ea, în acea zi plăcută de început de toamnă, zâmbetul cu care m-a întâmpinat deşi eram o străină. În acelaşi timp, ochii ei verzi, mici, dar atat de expresivi, a căror privire dansează cu atâta talent valsul zâmbetului, conturând fericirea infinită, mereu prezentă pe chipul ei chiar şi în absenţa surâsului.
Cu primul cuvânt rostit e imposibil să nu deduci inteligenţa ce o ascunde sub firea rebelă, copilăroasă şi mereu voioasă. Imposibil să nu observi maturitatea ce o deţine în spatele dorinţelor puţin nebuneşti. E atât de liberă în ciuda regulilor stricte ce încătuşează lumea, pentru că libertatea ei e inocentă, născută din iubirea pentru tot ce e natural, verde, pentru tot ce aduce vântul, pentru iarba proaspătă de primăvară. Cum să nu fiu cuprinsă de sentimente calde când o privesc fugind ca o fetiţă jucăuşă printre razele calde ale soarelui de vară, pe care le iubeşte atât de mult? Sau când îmbrăţişează fiecare copac pe care îl descoperă privirea ei însetată de viaţă…Nu aş exagera dacă aş spune ca e minunată. Nu mi-aş putea-o imagina tristă nici dacă aş vrea. Şi dacă aş putea, nu ar mai fi ea, fiinţa aceea plină de iubire. Ar fi doar o umbră din ea, o altă fiinţă obişnuită din cele multe milioane de pe acest pământ. Ar fi o culoare ştearsă, între alte nuanţe gri. Şi aş simţi că o jignesc gândindu-mă la ea astfel, când ea însăşi este curcubeul, ploaia de vară, primii fulgi de nea dintr-o iarnă ce întârzie să-şi arate podoaba. Nu pot s-o contemplu altfel decât zâmbind, privind în sus cu ochii scăldaţi în fericire, când vede cerul senin, străpuns de raze, când urmăreşte traseul fulgului ce coboară din neant pentru a-i mângâia buzele care strecoară minunăţia ce o defineşte: zâmbetul.
Nu poţi să nu admiri ambiţia copleşitoare ce o motivează, setea de nou, de a cunoaşte, dorinţa nemărginită de a arăta că poate mult, pentru că ea, e una dintre puţinele persoane care pot face mult şi fac. Iar caracterul ei atât de unic, stilul ei atât de original, e cu neputinţă să-l uiţi. E singura dintre toate prietenle mele de nădejde, pe care nu mi-o pot imagina trăind o viaţă normală, de rutină, de stat acasă, făcând mâncare, având grijă de copii, mers la servici, sau alte lucruri care sunt atât de normale pentru o mamă, o soţie. O văd altfel…plină de viaţă chiar şi la cincizeci de ani, cu aceeaşi tinereţe, copilărie sălăjluind în ea chiar şi când reflecţia din oglindă nu ar mai arăta acelaşi chip, fără riduri. E persoana la care aş apela în orice moment aş avea nevoie de sfaturi, clipe de fericire, de înveselire.
E ciudat cum nu mi-o pot imagina în multe ipostaze decât cea în care zâmbeşte, glumeşte, sare, se învârte în mijlocul curţii pline de elevi, sau priveşte cerul. Poate nu vreau să o stiu altfel, poate nu va fi vreodata altfel, sau cel putin asta sper din tot sufletul.
Nu găsesc un cuvânt mai potrivit care să o definească decât Paula, nu orice Paula, e Paula mea, a noastră.
Te iubesc.
Cu primul cuvânt rostit e imposibil să nu deduci inteligenţa ce o ascunde sub firea rebelă, copilăroasă şi mereu voioasă. Imposibil să nu observi maturitatea ce o deţine în spatele dorinţelor puţin nebuneşti. E atât de liberă în ciuda regulilor stricte ce încătuşează lumea, pentru că libertatea ei e inocentă, născută din iubirea pentru tot ce e natural, verde, pentru tot ce aduce vântul, pentru iarba proaspătă de primăvară. Cum să nu fiu cuprinsă de sentimente calde când o privesc fugind ca o fetiţă jucăuşă printre razele calde ale soarelui de vară, pe care le iubeşte atât de mult? Sau când îmbrăţişează fiecare copac pe care îl descoperă privirea ei însetată de viaţă…Nu aş exagera dacă aş spune ca e minunată. Nu mi-aş putea-o imagina tristă nici dacă aş vrea. Şi dacă aş putea, nu ar mai fi ea, fiinţa aceea plină de iubire. Ar fi doar o umbră din ea, o altă fiinţă obişnuită din cele multe milioane de pe acest pământ. Ar fi o culoare ştearsă, între alte nuanţe gri. Şi aş simţi că o jignesc gândindu-mă la ea astfel, când ea însăşi este curcubeul, ploaia de vară, primii fulgi de nea dintr-o iarnă ce întârzie să-şi arate podoaba. Nu pot s-o contemplu altfel decât zâmbind, privind în sus cu ochii scăldaţi în fericire, când vede cerul senin, străpuns de raze, când urmăreşte traseul fulgului ce coboară din neant pentru a-i mângâia buzele care strecoară minunăţia ce o defineşte: zâmbetul.
Nu poţi să nu admiri ambiţia copleşitoare ce o motivează, setea de nou, de a cunoaşte, dorinţa nemărginită de a arăta că poate mult, pentru că ea, e una dintre puţinele persoane care pot face mult şi fac. Iar caracterul ei atât de unic, stilul ei atât de original, e cu neputinţă să-l uiţi. E singura dintre toate prietenle mele de nădejde, pe care nu mi-o pot imagina trăind o viaţă normală, de rutină, de stat acasă, făcând mâncare, având grijă de copii, mers la servici, sau alte lucruri care sunt atât de normale pentru o mamă, o soţie. O văd altfel…plină de viaţă chiar şi la cincizeci de ani, cu aceeaşi tinereţe, copilărie sălăjluind în ea chiar şi când reflecţia din oglindă nu ar mai arăta acelaşi chip, fără riduri. E persoana la care aş apela în orice moment aş avea nevoie de sfaturi, clipe de fericire, de înveselire.
E ciudat cum nu mi-o pot imagina în multe ipostaze decât cea în care zâmbeşte, glumeşte, sare, se învârte în mijlocul curţii pline de elevi, sau priveşte cerul. Poate nu vreau să o stiu altfel, poate nu va fi vreodata altfel, sau cel putin asta sper din tot sufletul.
Nu găsesc un cuvânt mai potrivit care să o definească decât Paula, nu orice Paula, e Paula mea, a noastră.
Te iubesc.
