Demonul speranţei

Şi totuşi o durere rămâne durere
Iar sentimentul sentiment rămâne;
Nici timpul n-are-asemenea putere
Să şteargă un trecut atât de memorabil.
Printre pagini de-amintiri stau lacrimi şterse
Precum fantome fără odihnă eternă.
În van mai sunt chemate clipe de tăcere
Căci ţipete se-aud din colţurile străzii
Pe unde cândva păşea o iubire
Nedestinată morţii.

Dar când o floare moare, înfloresc alte
Şi timpul, deşi nu şterge, trece
Şi-aduce roua de uitare
Pe buze fraged sărutate
De-o nouă iubire.

Universul nu e pustiu

Am născut o lume din nimic pentru a deveni pustiu galactic. E-atât de negru-n jur şi gândul e atât de limitat. E-atât de interzis să ţeşi o idee despre Creaţie încât înviem Apocalipsa doar încercând. Mintea umană e înfometată după informaţii mult prea tainice şi împrejmuite prea mult de mister. E o îngâmfare a omului să afle tot despre ceva ce el nu ar fi putut crea nici având cea mai bogată imaginaţie. Suntem siguri că inteligenţa noastră e unică şi suntem stăpâni ai Universului, pe când, dincolo de negrul dens dintre stele s-ar putea afla mii şi milioane de alte vietăţi ce ne depăşesc capacitatea intelectuală. Noi nu am creat nimic, dar vom distruge totul atât de simplu pe cât de complicat pare a fi creat.