Nokia N97 Nokia 7370 Nokia N96 Nokia 7070 Prism Nokia N810

Noi, iubind.

E frumos. De ce şi ce anume? Prietenii, prietenia, iubirea- toate la un loc, pe acelaşi loc şi împreună. Acum trei ani, când am descoperit o privire caldă, nu ştiam că mă aşteaptă altele. Dar mă aşteptau, iar eu, fără să ştiu, le căutam. Le-am găsit. Am găsit priviri calde, zâmbete frumoase, îmbrăţişări de încurajare, de iubire, cuvinte spuse din suflet. Am găsit oameni asemeni mie, dar nu la exterior. Oameni asemeni mie, dar totodată diferiţi. Am preluat de la fiecare câte ceva. Am furat priceperea de a zâmbi, de a spune cuvinte şi nu doar a vorbi, de a îmbrăţişa, de a mă lăsa îmbrăţişată, de a râde, si-atâtea altele. Şi ne dăruim zâmbete, cuvinte, îmbrăţişări, pentru că am învăţat să le apreciem pe toate, să ne detaşăm de lucrul material. Am grupul meu, al nostru. Nu e un grup ca oricare altul. Noi suntem împreună. Împreună ştim să ne bucurăm, să fim trişti, nervoşi, buni, răi, pentru că ştim să fim şi răi, din păcate. Nu e un grup limitat, care nu acceptă pe alţii. Noi primim pe oricine asemeni nouă. Am descoperit iubirea, iubirea de toate felurile. Şi iubesc, cum, poate, de fapt, cu siguranţă, n-am mai iubit vreodată. Şi-am să iubesc mereu, ca şi acum, pe aceeaşi.



Pentru că vă iubesc şi pentru că suntem împreună: Alin, Paula, Lavinia, Alexandra, Cristina, Iulia, Maria, Sergiu (şi-alţii care sunt şi vor mai fi).

Demonul speranţei

Şi totuşi o durere rămâne durere
Iar sentimentul sentiment rămâne;
Nici timpul n-are-asemenea putere
Să şteargă un trecut atât de memorabil.
Printre pagini de-amintiri stau lacrimi şterse
Precum fantome fără odihnă eternă.
În van mai sunt chemate clipe de tăcere
Căci ţipete se-aud din colţurile străzii
Pe unde cândva păşea o iubire
Nedestinată morţii.

Dar când o floare moare, înfloresc alte
Şi timpul, deşi nu şterge, trece
Şi-aduce roua de uitare
Pe buze fraged sărutate
De-o nouă iubire.

Universul nu e pustiu

Am născut o lume din nimic pentru a deveni pustiu galactic. E-atât de negru-n jur şi gândul e atât de limitat. E-atât de interzis să ţeşi o idee despre Creaţie încât înviem Apocalipsa doar încercând. Mintea umană e înfometată după informaţii mult prea tainice şi împrejmuite prea mult de mister. E o îngâmfare a omului să afle tot despre ceva ce el nu ar fi putut crea nici având cea mai bogată imaginaţie. Suntem siguri că inteligenţa noastră e unică şi suntem stăpâni ai Universului, pe când, dincolo de negrul dens dintre stele s-ar putea afla mii şi milioane de alte vietăţi ce ne depăşesc capacitatea intelectuală. Noi nu am creat nimic, dar vom distruge totul atât de simplu pe cât de complicat pare a fi creat.

Imaginea ei în mintea mea

De fiecare dată când mă gândesc la ea îmi apare în minte, ca un răsărit de soare la mare, zâmbetul neobişnuit de frumos, inocent, pur, fermecător. E, cred, prima ei calitate, ceea ce o încredinţează atât de mult perfectului. De fapt, e prima minune pe care am cunoscut-o la ea, în acea zi plăcută de început de toamnă, zâmbetul cu care m-a întâmpinat deşi eram o străină. În acelaşi timp, ochii ei verzi, mici, dar atat de expresivi, a căror privire dansează cu atâta talent valsul zâmbetului, conturând fericirea infinită, mereu prezentă pe chipul ei chiar şi în absenţa surâsului.
Cu primul cuvânt rostit e imposibil să nu deduci inteligenţa ce o ascunde sub firea rebelă, copilăroasă şi mereu voioasă. Imposibil să nu observi maturitatea ce o deţine în spatele dorinţelor puţin nebuneşti. E atât de liberă în ciuda regulilor stricte ce încătuşează lumea, pentru că libertatea ei e inocentă, născută din iubirea pentru tot ce e natural, verde, pentru tot ce aduce vântul, pentru iarba proaspătă de primăvară. Cum să nu fiu cuprinsă de sentimente calde când o privesc fugind ca o fetiţă jucăuşă printre razele calde ale soarelui de vară, pe care le iubeşte atât de mult? Sau când îmbrăţişează fiecare copac pe care îl descoperă privirea ei însetată de viaţă…Nu aş exagera dacă aş spune ca e minunată. Nu mi-aş putea-o imagina tristă nici dacă aş vrea. Şi dacă aş putea, nu ar mai fi ea, fiinţa aceea plină de iubire. Ar fi doar o umbră din ea, o altă fiinţă obişnuită din cele multe milioane de pe acest pământ. Ar fi o culoare ştearsă, între alte nuanţe gri. Şi aş simţi că o jignesc gândindu-mă la ea astfel, când ea însăşi este curcubeul, ploaia de vară, primii fulgi de nea dintr-o iarnă ce întârzie să-şi arate podoaba. Nu pot s-o contemplu altfel decât zâmbind, privind în sus cu ochii scăldaţi în fericire, când vede cerul senin, străpuns de raze, când urmăreşte traseul fulgului ce coboară din neant pentru a-i mângâia buzele care strecoară minunăţia ce o defineşte: zâmbetul.
Nu poţi să nu admiri ambiţia copleşitoare ce o motivează, setea de nou, de a cunoaşte, dorinţa nemărginită de a arăta că poate mult, pentru că ea, e una dintre puţinele persoane care pot face mult şi fac. Iar caracterul ei atât de unic, stilul ei atât de original, e cu neputinţă să-l uiţi. E singura dintre toate prietenle mele de nădejde, pe care nu mi-o pot imagina trăind o viaţă normală, de rutină, de stat acasă, făcând mâncare, având grijă de copii, mers la servici, sau alte lucruri care sunt atât de normale pentru o mamă, o soţie. O văd altfel…plină de viaţă chiar şi la cincizeci de ani, cu aceeaşi tinereţe, copilărie sălăjluind în ea chiar şi când reflecţia din oglindă nu ar mai arăta acelaşi chip, fără riduri. E persoana la care aş apela în orice moment aş avea nevoie de sfaturi, clipe de fericire, de înveselire.
E ciudat cum nu mi-o pot imagina în multe ipostaze decât cea în care zâmbeşte, glumeşte, sare, se învârte în mijlocul curţii pline de elevi, sau priveşte cerul. Poate nu vreau să o stiu altfel, poate nu va fi vreodata altfel, sau cel putin asta sper din tot sufletul.
Nu găsesc un cuvânt mai potrivit care să o definească decât Paula, nu orice Paula, e Paula mea, a noastră.
Te iubesc.

Somn în miez de nisip

Mai spune valului să tacă!
Să nu-mi mai ude piciorul patului de fier.
Spune racului să-mi lase papucii pufoşi
Şi nisipului să nu-mi mai înghită noptiera.
Tu Soare? Nu-nţelegi ca vreau să dorm?
Mai răsari doar peste două zile.
Tu Lună, adună-mi stelele să-mi fie
Culori fosforescente –
Să-mi dea siguranţa
că n-o să-şi facă furtuna de cap,
că n-o să-mi intre nisip în urechi,
că valurile n-o să-mi zbârcească pielea.
Tu Vânt, adie doar cât să mă înveleşti
cu frunze mari de palmier.

Când va veni vremea trezirii,
În dimineaţa de după mâine,
Doresc un pescăruş alb-alb
să-mi fie ceas deşteptător;
spune şi racului, în acea dimineaţă,
că vreau să-mi fure-atunci papucii
să-mi plimb degetele în nisipul răcoros.
Atunci, voi dori doi picuri mari
să-mi spele pleoapele,
să-mi dezlipească genele.
Apoi voi continua plimbarea
sub mantia-mi albă.

Dar până atunci,
mai spune valului să tacă…